Plânge-te şi acum...dacă mai poţi

Te-am aruncat în uitări polare de unde nu o să te mai chem înapoi.

N-am vrut să-mi iau rămas bun deşi vroiam să şti că e ultima oară când mă mai vezi ...(de parcă ţi-ar păsa). Am încercat să te fac să simţi asta...prin felul cum te-am sărutat, cum te-am atins, cum te-am privit.

Tu spuneai că iubirea nu se spune…se simte; dar abia azi realizez tu n-ai simţit nimic...nu poţi simţi nimic. Iar dacă simţi ceva...e pentru tine.

Întreg universul tău e compus din ,,EU’’...marele EU...totul se rezumă la tine

Te las în trecut, te las în universul tău, să rătăceşti in orgoliu, să te scufunzi în mândrie, să te hrăneşti cu ironie.

Naivă, aşa cum te-am lăsat să mă crezi uneori, eu am ceva ce tu nu o să ai niciodată...o inimă de carne şi puterea de a spune ce simt.

În privirea mea...sunt persoane ce îşi regăsesc puterea, în timp ce, ochii tăi sunt goi...

Eu ştiu să zâmbesc sincer...tu numai să te prefaci...

Eu ştiu să râd...tu numai să te plângi...

Acum...mă învinovăţeşti pe mine...că ,,noi’’ a devenit trecut

Am o veste pentru tine...acel ,,noi’’ a dispărut de mult...

Sau poate nu a existat niciodată...

Ai uitat? În universul tău...eşti doar tu...

Plânge-te şi acum...dar plânge-te pe tine! (ai destule motive) ;)