Cred ca daca i-ar permite ar vorbii zile intregi despre el.
Devine o naratoare innascuta. Cuvintele prind viata pe buzele ei, iar ochii ii sunt dovezile primare.
E un pas destul de subtil. Se transforma atat de usor in momentele astea. Devine din puternica, vulnerabila..De la o secunda la alta!
Cand povesteste despre cum e el, i se lumineaza fata. Impleteste cuvintele cu atata dragoste incat as asculta-o pana dimineata.
Am impresia ca imi povesteste un basm. Ador sa o privesc cand imbujorata, fixeaza podeaua si spune: ‘’Da, recunosc. A fost o slabiciune; un labirint in care m-am pierdut. Sau poate in care am ales sa ma pierd’’
Sunt singurele momente in care o vad asa…Nesigura, incarcata uneori de regrete, dubii, incertitudini.
Inainte nu cunoasteam partea asta a ei.
E atat de ciudat. Nu o inteleg uneori. Dar ma afascineaza. Ma afascineaza ca isi tine amintirele stranse la piept; iar atunci cand isi aminteste momentele petrecute alaturi de el…E capabila sa lase orice retinere deoparte, lasand lacrimile sa-i mangaie fata.
Imi explica ca daca pana acum nu a avut curaj sa-mi impartaseasca slabiciunile ei e doar pentru ca au speriat-o pana si pe ea.
Imi spune apoi ca a avut nevoie de timp ca sa inteleaga.
Ma intreaba daca visez des si daca in ziua urmatoare imi amintesc ce-am visat. O privesc curioasa…Uneori (ma gandesc)
Ea imi raspunde ca inca il mai revede in vis si ca uneori ii zambeste. II zambeste ca in serile cand ghemuita in bratele lui, el isi plimba degetele prin parul ei inca jilav….
Nessun commento:
Posta un commento